editori: Liviu Mălureanu, Cristian Ghinea
contributori: Ionuț Moșteanu, Manuel Costescu, Cosette Chichirău.

Poate PSD să facă un Fond Suveran de succes fără bani, fără idei, fără oameni pregătiți, dar cu promisiuni populiste? USR pune pe masă argumente că asistăm la un viitor eșec de proporții.

Ce ne zice guvernul PSD-ALDE?

Scopul. PSD a insistat mult în campanie pe ideea acestui fond, care era prezentată ca un panaceu al problemei ridicate de foarte mulți atunci când li se prezentau promisiunile electorale: de unde bani? Din Fond, venea răspunsul atent pregătit de strategii de campanie. Potrivit programului PSD, Fondul Suveran de Dezvoltare şi Investiţii (FSDI) ar urma să aibă în următorii patru ani venituri de până la 60 miliarde lei şi să creeze peste 42.000 de noi locuri de muncă, să crească bugetul de stat cu peste 6 miliarde lei şi PIB-ul cu 20 miliarde lei. FSDI va contribui la reindustrializarea României şi va elimina decalajele urban/rural şi urban dezvoltat/urban mai puţin dezvoltat. Prin acest fond se vor finanţa proiecte strategice şi va creşte absorbţia fondurilor europene. Se vor realiza opt spitale regionale, se vor realiza autostrăzi, se vor realiza unități de procesare a fructelor și legumelor. Stop. După cum se vede din retorica anterioară, Fondul face de toate și rezolvă toate problemele. PSD a descoperit varianta politică a ”particulei lui Dumnezeu”.

Finanţarea. Fondul va fi alcătuit, în principal, din companiile profitabile de stat. Pentru finanţare, fondul va putea folosi venituri din:
• dividendele acestor companii (estimare de 2,6 miliarde lei, bani care nu se vor mai duce la bugetul de stat). Guvernul a anunţat deja că anul acesta companiile de stat vor vărsa la bugetul de stat 90% din profitul net din 2016. Adică statul dă Fondului banii pe care îi scade din buget.
• vânzarea de acţiuni la aceste companii
• emisiunea de obligaţiuni
• vânzarea de active neperformante.

Totuși, posibilii investitori care ar putea cumpăra acțiuni la companii vor fi mai degrabă reticenți să cumpere printr-un Fond care nu e clar ce traiectorie va avea. Listarea de succes a Electrica la bursa din Londra (care a adus companiei mai mult de 400 mi–lioane de euro) a trebuit să fie pregătită ani întregi și a avut succes doar pentru că au existat promisiuni ferme privind viitorul companiei. A pune o companie într-un Fond înseamnă a înlătura tocmai posibilitatea de a mai promite o traiectorie stabilă pentru respectiva companie. În cel mai bun (și improbabil) caz, pentru ca noul Fond să poată vinde acțiuni astfel încât să se autocapitalizeze ar dura ani întregi și ar fi nevoie de un management spectaculos de performant pentru a învinge reticența eventualilor cumpărători. Evident, mai simplu ar fi să continuăm cu practica începută prin Electrica: curățăm o companie, vindem pachetul minoritar de acțiuni pe bursă pentru recapitalizare. E mai probabil să reușim cu câte o companie pe rând decât cu toate odată. Mai ales că după cazul Electrica, statul român nu a mai continuat buna practică: a încercat să ia aproape forțat din companie banii strânși pe bursă, iar prin obligația de a vărsa 90% din profit la buget stabilește un prag artificial pentru toate companiile, indiferent de performanță sau de nevoile de investiții. Deci slabe șanse să putem continua măcar ce am început cu Electrica, darămite să scoatem bani din vânzarea unor pachete de acțiuni la mai multe companii odată. Toate aceste argumente sunt valabile și pentru ideea de a vinde obligațiuni ale Fondului.

Dacă tragem linie, Fondul se vrea a fi finanțat prin bani pe care statul îi ia deja din companii sau prin acțiuni/obligațiuni care valorează mai puțin prin Fond decât dacă am face operațiunile separat pentru fiecare companie profitabilă. Singurul plus real este că Fondul va vinde active neperformante.

Din nou, nu e clar de ce s-ar face asta mai ușor prin–tr-un Fond decât prin licitații publice deschise și transparente, de la caz la caz.

În fine, acţionarul unic al fondului va fi statul român, prin Ministerul Economiei şi va fi administrat de un consiliu de supraveghere (9 membri) şi de un comitet director (5 manageri).

Au trecut șase ani de când România a demarat reforma guvernanței companiilor de stat. Decizie luată mai degrabă sub presiunea creditorilor internaționali și pentru că aveam nevoie de credite externe, nu pentru că ar exista conștientizarea acestei nevoi în clasa politică – companiile de stat sunt văzute mai degrabă ca surse de rente. În toată această perioadă, guvernele României au făcut doar pași mici spre profesionalizarea și depolitizarea companiilor. Cel mai longeviv guvern – condus de Victor Ponta – a fost și cel care aproape a stopat și în multe companii a dat înapoi procesul. Guvernul cu cea mai limitată susținere politică – condus de Dacian Ciolos – a făcut pași înainte, dar timizi.

Guvernul Grindeanu ne propune acum un Fond condus de același minister care a implementat foarte prost și greoi principii de bază ale guvernanței corporative în ultimii ani. Șansele de succes sunt spre zero. Riscurile sunt însă imense. Și sigure. Pentru că…

Există un precedent

În 2006, Călin Popescu Tăriceanu, prim-ministrul de atunci, înființa, prin OUG 113/2006, Fondul Naţional de Dezvoltare (FND). Acest fond ar fi urmat, printre altele, să finanţeze proiectele de investiţii în infrastructură, precum şi alte proiecte prioritare. Sună cunoscut. Bani au venit la Fond, dar infrastructura nu.

Spre deosebire de guvernul Grindeanu, guvernul Tăriceanu avea o sursă clară de bani: privatizarea. FND a ajuns la 11 miliarde lei, fiind alimentat din privatizări ale companiilor româneşti de stat, dintre care cea mai celebră este privatizarea BCR, în urma căreia statul a încasat 2,2 miliarde euro.

Dintr-un calcul făcut la acea vreme a rezultat că doar 6,36% din banii strânși la acest fond au mers spre scopul iniţial, adică spre investiţii. Restul banilor se pare ca au fost folosiţi pentru acoperirea deficitului bugetar. De altfel, şi un raport al Curţii de Conturi din 2008 arată că “dezideratele pentru care a fost înființat FND au fost realizate într-o manieră nesistematică şi într-o măsură mai puţin spectaculoasă decât nivelul aşteptărilor generate de actualitatea şi ineditul obiectivelor asumate”.

Concluzia finală ar fi că Fondul din 2006 a eşuat lamentabil în scopul pe care creatorul său, Călin Popescu Tăriceanu, l-a propus.

Ca o notă de subsol, intenţii de a crea un asemenea fond au mai avut şi Emil Boc în 2010 şi Mihai Răzvan Ungureanu în 2012. Și asta pentru că e simplu de învârtit ideea în spațiul public: pare că dacă faci ceva care se cheamă ”Fond”, vor veni automat bani și guvernul trebuie doar să decidă ce face cu ei. De fapt, povestea Fondurilor suverane este mult mai complicată. Și doar puține reușesc. Și mai puține în țările care nu au resurse naturale abundente, dar au guverne care nu înțeleg că un Fond are sens doar dacă suma activelor din el e mai mare decât valoarea separată a activelor componente. Altfel nu.

De ce va eșua fondul propus de guvernul Grindeanu?

Ca principiu de bază, fondurile suverane de investiții sunt instrumente financiare sofisticate ce au ca scop investirea capitalurilor excedentare sau deja existente (excedente bugetare, rezerve valutare semnificative), şi nu acoperirea unei deficienţe de capital. Cu alte cuvinte, faci un fond suveran când te dau banii afară din casă, nu când ai nevoie de bani. Ori scopul acestui fond în viziunea PSD este de a atrage bani, peste 40% din veniturile sale estimându-se a fi atrase din emisiuni de obligaţiuni.

Să vedem totuşi cine va finanţa acest fond şi care sunt şansele sale de succes:

Companiile de stat. Poate dacă am fi avut 20 de ani de aplicare coerentă a politicilor de bună guvernanță, acum am fi avut companii de stat capitalizate și de succes, pe care ar fi meritat să le punem laolaltă, pentru a le mări capacitatea de negociere cu investitorii. Dar nu e cazul, cum am arătat mai sus.

Cu o istorie tumultoasă, presărate cu restructurări, insolvențe și mai ales căpușare de către firme de partid, imensa majoritate a companiilor administrate de stat se zbat să supravieţuiască, funcționând după un model arhaic, fără management, cu o inerție la schimbare foarte mare, cu sindicate care intervin peste management și sunt cointeresate în rețelele de căpușare. Sunt doar câteva excepții de succes. Sunt și companii profitabile, cele care dețin monopoluri, dar în cazul lor ar fi extrem de greu să iasă în pierdere, totuși. Acolo problema este de potențial pierdut – bani pe care statul ar putea să îi aibă și nu îi are din cauza prostului managament. Deci dacă pui mai multe companii prost conduse într-un Fond, asta nu le va face automat mai bune și nu va genera cash flow-uri predictibile.

Investitorii externi. Legislaţia mereu schimbătoare, prioritaţile mereu altele de la guvern la guvern şi recentele evenimente legate de OUG 13 cu un puternic impact negativ extern vor face acest Fond neatractiv pentru investitorii externi. O soluţie ar fi listarea lui pe burse puternice – Londra, Paris sau New York – dar asta presupune o lungă perioadă de pregătire de până la trei ani (nicidecum câteva luni cum arată calendarul de implementare din memorandumul adoptat de Guvern), implicarea unor bănci de investiții internaționale care au “know how”-ul necesar, firme de avocatură cu experiență în asemenea listări (sunt vreo cinci, niciuna românească) și adoptarea prealabilă a unor practici de contabilitate internaţională. Puţin probabil ca PSD să fie de acord cu o asemenea soluţie ce va presupune o transpa-rentizare a Fondului şi un management responsabil și care urmează regulile burselor externe. Cu alte cuvinte, PSD nu poate să facă și un Fond de succes și o pușculiță politică, trebuie să aleagă.

Investitorii locali. Puterea de investiţie a cetăţenilor este extrem de redusă (conform unui studiu Erste din 2014, un român economisește 41 euro lunar, faţă de 188 euro un austriac, 96 euro un slovac sau 60 de euro un croat). Aceşti bani sunt ținuți în cea mai mare parte pentru zile negre, apetitul populației pentru investiții este foarte mic. Poate 5-10% s-ar duce în investiţii, deci undeva la patru euro pe lună, mult prea puţin pentru proiectele ambiţioase propuse în acest Fond. Fondurile de pensie autohtone nu pot investi momentan în equity pentru că le interzic regulile stabilite de autorități. Dacă am permite fondurilor de pensii să facă asta, ar fi o sursă de cash pe termen scurt, dar o problemă pe termen lung – chiar vrem să deschidem pensiile spre investiții riscante?

Împrumuturi? Ce va putea face însă fondul este să contracteze împrumuturi, o modalitate de a păcăli deficitul bugetar. Astfel, nu doar că se vor irosi resursele pe investiţii neclare, dar se vor angaja şi datorii suplimentare. Unul dintre experții care au contribuit la acest raport a folosit expresia: ”guvernul vrea să fure pe datorie”. Vom asista inclusiv la o canibalizare între Fond şi programul de împrumuturi administrat de Ministerul de Finanţe Publice, o reţetă sigură pentru un dezastru viitor. Exact așa a ajuns Grecia în dezastrul actual: bancheri internaționali au învățat guvernul grec cum să ascundă datoria prin fonduri de investiții. Fiind un vehicul riscant, va atrage doar capital speculativ, deci volatil, cu riscuri imense pentru stabilitatea financiară a țării.

Să presupunem totuși că va atrage bani…

E puțin probabil, dar să presupunem că atragem bani. Ce facem cu ei? Un element definitoriu al unui fond de investiţii, invocat de altfel şi de memorandumul adoptat de guvernul Grindeanu, sunt investițiile în piețe mondiale de capital.

Ori FSDI își propune cu totul altceva, și anume să investească în proiecte naționale și nicidecum internaționale, și mai mult decât atât în proiecte fără lichiditate. Cu alte cuvinte, norvegienii au bani din petrol și îi investesc în proiecte externe care le vor aduce dividente. Guvernul român nu are bani, dar își propune că dacă ar fi să aibă, îi va investi în proiecte interne care nu generează dividente directe, ci doar externalități pozitive. Cine va cumpăra o autostradă sau un spital și pe ce piață? Pentru a fi atractiv acest Fond trebuie să respecte regula ca rentabilitatea activelor (ROA – return on assets) să fie minim 5% pentru a fi atractiv. Dar e imposibil măcar să calculezi așa ceva când e vorba de proiecte publice. Un spital este un beneficiu public pentru români, de aceea sunt construite din bani publici, dar nu poți calcula cât este ROA la un spital decât dacă îl declari investiție privată și îl operezi ca atare. Dar PSD promite opt spitale regionale construite cu bani atrași de la investitori. Nu e nici o logică.

Și totul devine absurd dacă vom constata că nu lipsa banilor în sine este problema la infrastructură ci lipsa de proiecte (care vine din politizare și lipsa de capacitate a administrației și a companiilor naționale). România a avut bani gratis de la UE în perioada 2007 – 2013 și a fost incapabilă să îi folosească. Am avut bani de autostrăzi de la UE și nu i-am folosit pentru că Ministerul Transporturilor este o instituție bastion a PSD complet nereformată. Am avut bani pentru centura Bucureștiului și nu i-am folosit. Persoana care s-a ocupat la fostul CNADNR de centura Bucureștiului tocmai a fost numită de către PSD șef peste toată compania. Am avut bani pentru trei spitale regionale din fonduri europene și guvernul Ponta-PSD nu a fost capabil să se pună de acord cu primarii PSD din Iași și Craiova pentru niște terenuri unde să se construiască aceste spitale regionale. Doar guvernul Cioloș a demarat procedurile pentru aceste trei spitale. Deci despre ce vorbim? Avem bani gratis europeni pe care nu suntem capabili să îi folosim, dar guvernul PSD crede că are nevoie de bani pentru proiecte pe care nu le are și la care nu lucrează.

Nu doar că această formulă de mai sus e nocivă pentru stat, dar este perdantă și pentru companiile care ar avea o șansă să meargă bine dacă ar fi decăpușate și capitalizate. Companiile de stat care aveau nevoie urgentă de capitalizare pentru realizarea unor obiective de investiţii (Aeroport Henri Coandă, Port Constanța etc.) se vor vedea într-o primă fază cu banii luaţi; vor trebui să aștepte operaţionalizarea Fondului şi apoi împarţeala banilor de investiţii. Asta poate să fie prea târziu.

Care sunt soluțiile?

Așa cum spuneam, nu banii sunt problema investițiilor în infrastructură din România, ci incapacitatea statului de a atrage banii deja existenţi şi de a-i investi eficient şi transparent. De exemplu CFR are la dispoziție 1,5 miliarde euro din CEF (Connection Europe Facility) şi se luptă cu licitaţiile de aproape doi ani.

Profesionalizarea gestionării investițiilor. Instituțiile care gestionează proiectele mari de investiții, precum Ministerul Transporturilor, CNADNR (acum CNAIR), CFR Infrastructură, Ministerul Sănătății, sunt deprofesionalizate și politizate. Performanțele sunt prin urmare dezastruoase. În domeniul proiectelor complexe de investiții este nevoie de profesioniști care să le gestioneze din partea statului. De la partea de studii, proiectare, elaborare de contracte și documentații de licitație până la derularea și urmărirea proiectelor. Politicienii au dat cu capul de prag de zeci de ori și tot nu învață că până nu lasă oameni competenți să se ocupe de investiții, nu ne vor ieși. Toate celelalte propuneri alternative (să creăm un Fond, să concensionăm autostrăzile) maschează nereformarea investițiilor menționate și nu reprezintă o soluție.

Buna guvernanță. Cea mai simplă şi mai la îndemână soluţie este buna guvernanţă a companiilor de stat. Avem o lege privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice (legea 111/2016), trebuie doar s-o aplicăm. Aceasta presupune selectarea pe criterii transparente a ma–nagementului companiilor, cu stabilirea de indicatori de performanţă financiari şi nefinanciari. Este vechea ordonanță 109 adoptată de guvernul Boc, la care guvernul Cioloș a propus îmbunătățiri, introduse de Parlament în 2016 prin legea de adoptare a ordonanței. Dar PSD a sabotat și sabotează legea aceasta de câte ori poate.

Planul Junker. Fondul EFSI, cunoscut ca şi “Planul Junker”, are în acest moment un potențial i–mens de investiții pentru finanţarea proiectelor de infrastructură, educaţie, cercetare, energie regenerabilă, suport pentru IMM-uri şi iniţiativă privată, adică cam ce prevede şi FSDI. Investiţia EFSI are un potenţial de multiplicare în atragerea finanţărilor de 1:15 şi permite mixul de instrumente de finanţare cu investiţii private, buget de stat sau fonduri structurale. În urma discuţiilor din 2016, instituțiile financiare internaționale s-au arătat dispuse să finanţeze proiectul de extindere a aeroportului Henri Coandă şi trei spitale regionale. Guvernul Ponta a trimis 200 de proiecte nepregătite (erau simple liste cu dorințe, nu proiecte, de fapt) la Bruxelles și nici unul nu a fost acceptat. Guvernul Cioloș a început pregătirea celor trei proiecte de spitale regionale. Dacă guvernul PSD crede că are și alte proiecte viabile economic, Planul Juncker este o punte fantastică și deja testată spre investitori, nu e nevoie să aștepte operaționalizarea unui Fond propriu (care în scenariul improbabil în care este bine făcut, durează mai mulți ani).

În concluzie, este o idee bună?

Ar fi bună doar dacă:
• România ar avea excedent de resurse/bani
• România ar avea companii de stat bine conduse și capitalizate
• PSD și guvernele sale ar avea un trecut de interes real și performanțe în buna funcționare a companiilor de stat
• PSD ar fi dispus să capitalizeze companiile prin listare internațională și respectarea regulilor bursiere
• PSD ar fi dispus să investească în oameni cu experiență bancară, să îi plătească foarte bine, pentru a face din Fond un vehicul pe piețele externe
• PSD ar folosi banii europeni gratis și ar fi capabil să realizeze proiecte de infrastructură și ar scoate aceste obiective dintre obiectivele Fondului, deci ar fi dispus să renunțe la promisiunile populiste

Răspunsul este NU la toate aceste puncte. Deci, nu este o idee bună.

În loc de epilog

În programul de guvernare PSD găsim menţionat şi un al doilea fond, Fondul Naţional de Dezvoltare (FND), ce va fi creat în semestrul doi din 2017 (demnă de cartea recordurilor viteza cu care PSD va înfiinţa aceste fonduri). Acest fond “va cuprinde companii unde statul deține participații și care în prezent sunt administrate de AVAS, dar și companii de stat care nu vor putea fi incluse în FSDI din cauza interdicției europene, care stipulează faptul că în unele cazuri, companiile de producție și distribuție nu pot fi administrate de aceeași enitate, evitându-se în acest fel comportamentul de monopol. Ca urmare a acestor reglementări, Transelectrica și Transgaz vor fi administrate și deținute de FND, iar Hidroelectrica sau Romgaz de către FSDI. AVAS se desființează. Ca și FSDI, FND va rămâne pe toată perioada de funcționare în proprietatea exclusivă a statului român.”